Cum știm astăzi că auditoriul a fost atins de mesajul Evangheliei?

Am asistat în ultima vreme la multe evanghelizări sau întâlniri cu caracter de evanghelizare și pe zi ce trece mă frământă tot mai mult un
aspect care îl întâlnesc tot mai frecvent.
Problema de față se întâlnește deopotrivă și la penticostali și la
baptiști.
La sfârșitul mesajului de 30-40 de minute sau pentru unii cu har, chiar
mai mult, auditoriul este invitat să isi arate hotărârea lui pentru a
se întoarce la Isus, printr-o ridicare de mână.

Acest gest, e și rău și bun, și potrivit și nepotrivit, cel puțin
câteodată. Din capul locului pot spune că un asemenea gest nu îl
întâlnim nicăieri pe paginile Sfintei Scripturi.
Nici cea mai mică aluzie măcar nu o găsimi în Scripturi pentru
practicarea unui asemenea obicei. Și îi spun obicei, pentru că asta a
devenit, și este standard pentru majoritatea bisericilor provenite din
Apus.
N-aș putea să vă spun de unde a început această tradiție, și până unde
se pierde ea în negura timpului, dar pot spune câte ceva de ceea ce
înseamna ea, și putem vorbi despre ceea ce este ea dincolo de prima
vedere.
Din cunoștințele mele dobândite din istoria mișcărilor carismatice americane am aflat că Moody, faimosul predicator, a fost unul din vașnicii promotori ai acestei metode, tocmai pentru că formația sa avocățească îl îndemna să coantizeze pe cei ce au primit mesajul Evangheliei în urma predicilor sale pline de carismă.
De ce avem nevoie să știm câți oameni s-au hotărât pentru Isus în urma
predicii noastre?
Ca să vedem cât Duh a fost prezent în timpul predicii, sau poate cât de
bună a fost predica… Sau poate cât de convingătoare a fost.
Deci, să devină dependența de ridicatul de mână o bulă de oxigen pentru
un predicator care nu știe cât de inspirat sau neinspirat a fost
mesajul sau de la Duhul Sfânt?
Semănătorul lasă sămânța în pământ indiferent de cât va obține de la ea, însă are nevoie de timp să observe dacăsămânța și pământul în care s-a semănat au fost bune.
În Faptele Apostolilor găsim că oamenii care au auzit mesajul lui Petru
la Cincizecime au rămas străpunși în inimă, și ei însăși au venit la
apostoli să îi întrebe ce au de făcut.
N-am găsit pe nici un apostol făcând vreun apel insistent de vreun
sfert de oră, Vino, vino vino chiar acum în fața scenei, dacă vrei să
te predai domnului Isus.
De ce oare? Pentru că ei vorbeau de la Duhul Sfânt, fără să fie nici
măcar o secundă nesiguri de inspirația cuvintelor rostite.
Pentru că cuvântul lor, era ca al lui Isus, un cuvânt plin de putere
{autoritate}.
Un judecător când rostește un verdict îl spune, sau îl declară, îl
proclamă, se ridică și pleacă, lasând în urma lui eliberare sau
închisoare.
Cred că menirea unui predicator este într-un fel menirea unui
judecător, nu neapărat de a aduce o judecată, ci mai degrabă ar trebui
să avem atitudinea categorică a acelui judecător care nu se uită cu
disperare pe fețele auditoriului să vadă dacă sunt încântați sau nu de
verdictul lui. El își spune verdictul cu puterea conferită lui de
statutul său, iar predicatorul adevărat ar trebui să își spună predica
cu autoritatea dată lui de Cel ce l-a trimis, dacă l-a trimis.
Aș spune că predicatorul ar trebui să aibă ochii bine deschiși la
începutul predicii, ca odată începută predica ochii să i se închidă, ca
într-o rugăciune, în care nu mai vezi fața oamenilor, ci ești cufundat
în părtășia cu Cel căruia i te închini.
Prezența lui Dumnezeu simțită de cineva într-o adunare îl face să
revină mereu mereu la locul în care a simțit acest lucru, fără să fie
nevoie să insiste cineva față de el.
Apoi mai este un aspect… Câți oare din cei care ridică mâna înțeleg
pe deplin însemnătatea dată de predicator acelui gest?
Predicatorul vede în ridicarea de mână hotărârea cuiva de a-L urma pe
Hristos, în vreme ce acel care ridică mâna o ridică poate că este de
acord cu cele spuse în predică, sau merge în față pentru a se face o
rugăciune pentru el de către un reverend despre care el crede că este
un sfânt,o rugăciune pentru ca să îi meargă bine afacerile, ce dacă
sunt necurate, sau să îi meargă bine în casă
Pentru că oamenii superstițioși, măcar că nu știu ei prea clar ce
înseamnă a te întoarce la Dumnezeu cu toată inima, știu că o rugăciune
în plus, e ceva de bine, așa că ma duc și eu..
Asigurați-i pe ascultători de faptul că le stați oricând la dispoziție,
că pot să vă pună orice întrebări, rugați-vă pentru ei dacă vă cer, dar
nu e nevoie să arătați bisericii cât de inspirată sau neinspirată a
fost predica voastră, sau poate mai mult insistentă decât inspirată.
Isus nu este căutătorul de adeziuni, ci este Regele căruia ori I te
închini și Îl urmezi ca un rob, ori îți vezi de viața ta de mai înainte.
TE supui Lui ca un rob, dar El te tratează ca pe un fiu.
Asta-i minunea.
Nu avem nevoie de predicatori sau evangheliști vestiți care să convingă
câteva zeci sau sute de persoane să vină înaintea scenei ca să ne arate
ce predicatori de succes sunt ei, ci avem nevoie de o relație frățească
cu cei ce aud Evanghelia, și astfel aceștia să fie tratați individual,
nu ca o turmă care a aderat la o nouă învățătură.
Cred cu strășnicie în evanghelizarea de la persoană la persoană,
deoarece ea produce mai cu seama oameni care rămân pe calea Domnului,
decât ar putea realiza o prezentare elocventă și convingătoare a unui
vorbitor, care nici nu mai știe ce se întâmplă cu zecile sau sutele de
suflete care au ridicat mâna, în mintea lui pentru Isus, dar pe care el
le părăsește la jumătate de oră după ce și-a terminat numărul, și nu
își mai amintește de ele, nici măcar în rugăciunile lui.

Lasă un răspuns