Ce-aș pierde dacă nu aș crede în învierea lui Hristos

Deși mulțimi de oameni se declară creștini atunci când e vorba de opțiunea religioasă, câți din aceștia mai cred în învierea lui Hristos?

Știu că am văzut pe undeva niște statistici care m-au îngrozit de-a dreptul, căci de departe Anglia era foarte jos în privința credinței în învierea lui Hristos, și asta în rândul celor ce se declarau creștini, ca să mă fac bine înțeles.
America era pe al doilea loc, în același sondaj făcut printre creștini.
Asta m-a făcut să mă gândesc cât de ridicol de neînsemnată este credința noastră în viața de zi cu zi.
Dacă credința se rezumă la aderarea la o religie sau cult religios, atunci da, probabil că e ceva de genul: am hotărât că asta e, și cu asta basta.
Însă dacă suntem creștini practicanți nu putem ignora învierea lui Hristos, căci ea este o piatră de fundament pentru credința creștină.
Dacă Hristos nu a înviat atunci apostolii sunt niște trișori, noi am crezut o minciună iar mântuirea devine imposibilă, Biblia o legendă iar tot ce înseamnă creștinism s-ar putea mai degrabă denumi marea înșelăciune.
Însă Romani 10:9 spune că dacă mărturisește cineva cu gura lui că Isus Hristos este Domn și crede în inima lui că Dumnezeu L-a înviat din morți va fi mântuit.
Asta e în rezumat esența creștinătății, și a vieții de zi cu Isus.
A-l face pe Isus Domn înseamnă să acționezi la porunca Sa, să Îi fii supus ca unui domnitor, și să crezi în inima ta, adică lăuntrul, mintea, sufletul sau conștiința ta că Dumnezeu L-a înviat pe Isus dintre cei morți.
Fără această credință tot creștinismul nu mai are nici un sens.
De ce? Pentru că învierea lui Isus înseamnă mai multe lucruri care dacă ar lipsi, atunci planul de mântuire a rasei umane, făcut de Domnul încă dinaintea creării omului nu va mai fi avut esență.
Învierea lui Isus înseamnă biruință asupra morții. Moartea este plata păcatului și reamintirea finală că rasa umană s-a subordonat șarpelui când Eva a dat și lui Adam să mănânce din rodul oprit.
Noi eram constrânși în frică de către Satan, pentru că inevitabilitatea morții ne făcea să ne temem, de necunoscut, de locul Acela despre care nu știm altceva decât ce ne-a lăsat Dumnezeu să întrezărim. Ajutorul Domnului era departe, încă din ziua când Adam s-a ascuns în grădină, șarpele era și el ascuns și râdea în barbă de consecința neascultării omului, așa că însingurarea și apropierea inexorabilă de punctul fără întoarcere punea presiunea fricii peste noi din nou și din nou mai cumplit cu fiecare zi în care îmbătrâneam.
Însă, lăudat să fie Domneul, căci într-o zi Trimisul Său ne-a spus că Împărăția Cerurilor începe încă de aici de pe pământ, atâta vreme cât proclamăm și respectăm domnia lui Isus peste noi, iar această Împărăție fără sfârșit va birui moartea, iar cei ce vor fi crezut în aceste adevăruri în loc să se mai teamă, vor fi așteptat cu bucurie adormirea, mutarea, pasul în existența eternă, nedespărțită de Mântuitorul Lumii.
Moarte! Unde îți este boldul? putea fi pusă ca întrebare numai după învierea lui Isus, însă niciodată înainte de acest moment.
Pentru că boldul morții ne făcea să zmulgem totul de aici și pentru acum, pe când cei eliberați de această îmboldire bolnăvicioasă au libertatea de a-și construi eternitatea.
Apoi, în al doilea rând, învierea înseamnă o garanție, și anume că și noi vom învia într-o manieră similară când Cel ce ne-a pregătit pentru Sine va alege să ne cheme la El, fie din viața noastră pământească, fie din adormirea morții trupești.
La o clipeală, la sunetul trâmbiței vom fi răpiți în văzduh… înseamnă credința în înviere, altfel efemeritatea și zădărnicia scurtă a vieții pământene ne va fi dezumflat de mult orice dorință de viață.
Dacă Hristos nu a înviat, nici noi nu vom învia, deci orice speranță într-o altă viață e nulă.
În al treilea rând, un Hristos înviat, după ce a fost dar a lui Dumnezeu pentru noi, a devenit Mijlocitor, astfel că, împreună cu El, cu Isus, Dumnezeu ne-a dat orice altceva, pentru că nimic nu ne va putea despărți de dragostea lui Dumnezeu.
Dacă n-a cruțat El pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El și înviere, și slavă, dar și suferință până la vremea întâlnirii cu El.
De aceea suntem atât de plini de încredere în soarta noastră, căci noi știm în Cine și în ce am crezut.
Apoi, a nu crede în învierea lui Hristos înseamnă să nu cred în Duhul Sfânt care L-a înviat, și care a făcut o frumoasă și extraordinară schimbare în viața mea, în modul de gândire, de raportare la viață și veșnicie, în modul în care îmi aranjez valorile și prioritățile în viață.
O viață fără Duhul Sfânt înseamnă o serie nesfârșită de opinteli de autotransformare care mă vor obosi curând, căci nu au nici un preț, în fața schimbării firii mele.
Ele doar gâdilă o suprafață care de fapt trebuie arată, desțelenită, semănată cu sămânța bună a Cuvântului lui Dumnezeu, și care trebuie să rodească roadă bună spre beneficiul Stăpânului și Domnului meu, dar și pentru împlinirea mea personală.
Și aș mai putea încă să adaug o duzină de alte motive, pentru care a nu crede în învierea lui Hristos este mai lipsit de noimă decât orice altceva. A fi rațional înseamnă a accepta că Dumnezeu depășește înțelegerea și rațiunea noastră, iar dacă doar pe rațiune ne-am bizui chiar și aceasta ne-ar spune că face mai mult sens să credem în înviere, decât să o dezmințim, de dragul dezbaterii, al așa zisului pragmatism.
Da, eu cred în înviere pentru că este opera lui Dumnezeu, parte centrală a planului Său cu omul, și nu doar pentru că o astfel de credință ajută moralului meu pe pământ.
Dacă nu aș crede în înviere, ar trebui să apuc calea celor fără speranță, a celor cu sufletul chircit de groaza inexorabilului punct fără întoarcere, ar trebui să trăiesc o viață fărăr liman, fără puncte de reper, fără direcție, fără busolă sau compas, aș fi o coajă de nucă de cocos lasată pe o apă tulbure, purtată încolo și încoace.
Ah Doamne, fereștemă de întunecimea necredinței în învierea Ta, căci m-aș prăpădi curând fără o speranță în înviere.

Lasă un răspuns